Dansul - oglinda sufletului

JIVE

După descoperirea Indiilor de Vest de către Columb, a început şi comerţul cu sclavi. Se estimează că în perioada 1840-1900 au fost deportaţi din Africa în coloniile Noii Lumi peste 40 de milioane de afro-americani. Încetul cu încetul cultura, religia, mitolgia şi muzica africană s-au contopit cu cea a indigenilor şi a europenilor. Din acest mix cultural s-au dezvoltat diversele stiluri de muzică  şi de dans afro-americane, iar printre acestea se numără şi Jive-ul.

Acest dans are o istorie interesantă şi controversată. Originile cuvântului "jive" sunt neclare, existând diferite variante cu privire la acestea. Astfel, cuvântul "jive" a derivat probabil din "Jev", care în limbajul vest-african Wolof înseamnă  "a vorbi obraznic". Termenul mai are în argoul negrilor şi sensul de "minciună, exagerare". De asemenea, el ar mai fi putut deriva şi din modificarea cuvântului englez "jibe" (a glumi). Alte semnificaţii argotice ale termenului "jive" sunt cele de "comerciant ambulant", "marijuana" şi "relaţii sexuale". Este însă neclar dacă  vreuna dintre aceste semnifcaţii a avut legătură cu folosirea termenului pentru dansul în discuţie. 

 
 
 
În anii 1880, Jive-ul era cunoscut sub numele de Cake Walk, deoarece premiile pentru cele mai bune perechi de dansatori constau de cele mai multe ori în prajituri. 
 
Muzica asociată Jive-ului a fost cunoscută sub numele de "Ragtime", fie datorită faptului că protagoniştii se îmbrăcau în hainele ("rags") lor cele mai bune, fie pentru că muzica era sincopată ("ragged").

În anii '20, Ragtime-ul a fost înlocuit de dansuri ca "Charleston" şi "Black Bottom" şi astfel şi-a făcut apariţia şi "Swing-ul". 
 
Spre sfârşitul anilor '20, combinaţia dintre energicele dansuri "Breakaway", "Texas Tommy" şi "Charleston" cu "Foxtrot"-ul a generat un nou dans, numit "Lindy Hop". 
 
Cu mişcările sale acrobatice, Lindy Hop-ul a fost dansul anilor '20 - '30. Numele său are o poveste aparte. 
 
Organizaţiile de dans, ca The New York Society of Teachers şi Arthur Murray, au început să predea aceste dansuri abia la debutul anilor '40. Tot atunci, Laure Haile, cunoscută dansatoare de Swing, a observat stilul care se dansa în comunitatea albă, denumindu-l în scrierile sale "Western Swing", şi a început să îl predea pentru Arthur Murray în 1945. În 1951 Laure Haile a publicat pentru prima dată notiţele ei de dans, ca o programă analitică, incluzând şi Western Swing-ul. De-a lungul anilor '50 ea şi-a prezentat programa în workshop-uri din SUA prin intermediul Studiourilor Arthur Murray. 

 
 
 
 
De la mijlocul anilor '40 şi până azi, profesorii de dans au modificat Lindy Hop-ul, Jitterburg-ul şi Swing-ul pentru a le adapta la tendinţele publicului larg care urma cursurile de dans. Ca rezultat, au apărut "East Cost Swing" şi "West Coast Swing". 
 
Începând din 1920, Lindy Hop, Jitterburg-ul şi Swing-ul au evoluat pe întreg teritoriul SUA, dând naştere mai multor stiluri regionale.

Rock'n Roll-ul ca gen muzical s-a impus definitiv în 1954 prin cântecul "Rock Around the Clock" al lui Bill Haley. Acesta a fost primul hit internaţional de Rock'n Roll. Cel mai cunoscut cântăreţ  şi dansator de Rock'n Roll a fost cu siguranţă Elvis Presley. Stilul său de dans, senzaţional mai ales prin mişcările de bazin caracteristice, i-au adus lui Elvis numele de "King" şi "Elvis the Pelvis". Alte nume cunoscute din era Rock'n Roll-ului sunt Buddy Holly, Roy Orbison, Carl Perkins, Jerry Lee Lewis, Little Richard, The Drifters etc.

TANGO

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu barbaţi în smokinguri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, Tangoul s-a născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires.

 
 
Iniţial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbaţilor. 
 
În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa, care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul că numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tangoul să fie un dans exclusiv al bărbaţilor care, în lipsa femeilor, se reorientau către parteneri de dans de acelaşi sex. 
 
Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să aducă un nou gen de muzică ce contopea ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. După cum probabil aţi ghicit, noua muzică a fost botezată "Tango". 
 
Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului "Tango". 
 
Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariţiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuară a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea şi prietenii temporare, menite să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor. 
 
Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian şi o chitară. 
 
Dar chiar şi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiţii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă) cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi. 
 
Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon. 
 
Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band - deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango. 
 
"Tango Habanera" - varianta incipientă a Tangoului

 
 
Istoricii consideră, în general, că  varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională  a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de "Tango Habanera" şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian. 
 
Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos. 
 
Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898. 
 
Tango-ul de salon modern 

 
La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ  francez de music-hall, Mistinquete. 
Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană - aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său "Cei patru călăreţi ai apocalipsei" (1921). 
 
Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate. 
 
Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară. 
 
O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA. 
 
Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului. 
 
În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare. 
 
În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adică 'alunecos', 'şiret', 'rapid' etc. 
 
La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate. 
 
Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese. 
 
Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv. 
 
Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani. 
 
Doi dintre prozeliţii cei mai importanţi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tangoului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor '60-'70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din "Tango Argentino". 
 
Începând din 1980 asistăm la o renaştere a Tangoului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante "Tango Argentino" sau "Tango Passion", cât şi succeselui de pe Broadway al unor filme ca "Forever Tango", "Evita", "The Tango Lesson" etc. 
 
O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze, o reprezintă şi "Forever Tango", un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tangoul au luat fiinţă în oraşe din întreaga lume. 
 
O mult mai recentă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în "Parfum de femeie". Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaţa socială şi culturală a omului modern.

VALS VIENEZ

Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, întrucât din acea perioadă  datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive. 
 
Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, "Dreher-ul". Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, "Weller-ul", în 1580, şi respectiv "Nizzarda", în 1590. 
 
Prima atestare a unui dans popular purtând numele de "La Volte", interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, provine din 1556 şi este originar din Provence,

Franţa. La rândul lor, italienii pretind că "Volta" este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi dansatorii interacţioneaza între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc. 
 
Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581. 
 
La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii. 
 
În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals. 
 
Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de către Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme timpurii de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria). 
 
O parte dintre aceste dansuri au supravieţuit până în zilele noastre şi este în general acceptat faptul că precursoarea lor este Volta renascentistă, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi acestea au împrumutat, la rândul lor, Valsului, alunecarea specifică. 
 
Pentru a ne face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să ne imaginăm perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau într-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile câmpeneşti, dată fiind lipsa cvasitotală a etichetei şi a convenienţelor sociale, precum şi moravurile mai libertine ale plebei, bărbaţii ridicau cu mâna dreaptă fustele partenerelor şi intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim. 
 
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia pantofilor uşori şi a sălilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurată în 1808, despre care se spune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de popularizare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o formă mult mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fară opoziţia puritanilor vremii care îl considerau în continuare ca fiind scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de "Deutsche". Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în "Die Leiden des Jungen Werther" scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787. 
 
În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, dupa ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) şi pe germani (la Iena în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise. 
 
Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legatură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorlui rus, a dansat Vals la Almack, provocând stupoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învaţărea acestui dans, a lui Thomas Wilson. 
 
Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale. 
 
Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii. 
 
Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea. 
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea. 
 
În ceea ce priveşte Valsul Vienez, în anii '60-'70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse întreprofesorii de dans din Germania şi Anglia referitoare la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurilede dans care urmau să se danseze astfel:

• "natural şi reverse turn" (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue)
• "changing steps" (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior)
• "natural şi reverse fleckerls" (figuri de dans rotativ-staţionare)
• "contra check" ( figură de legătură între cele doua fleckerl-uri)

 
Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două  decenii. Mai nou, în 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federaţia Internaţională, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi interesant atât pentru sportivi cât şi pentru spectatori şi mass-media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri:

• Natural Spin şi Natural Pivot
• Reversed Pivot
• Left Wisk (figură de dans folosită la trecerea din Reverse în Natural Fleckerl)

Toate aceste schimbări au fost elaborate de către un colectiv de specialişti format din Wolfgang Opitz, Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm şi Werner Fuhrer.

VALS LENT

Perioada modernă a Valsului 
 
Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka, a devenit cunoscut ca "round dance". Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez. 
 
Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară lentificarea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals într-un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez", dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut. 
 

Cunoscut iniţial sub numele de "Boston", acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Inişial acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau pastrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor în faţă şi în spate în figurile de dans. 
 
Pentru a putea contura o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut acest dans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea în proporţie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentând alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia "ezitării" (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas căruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent. 
 
Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată din Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore. 
 
Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele având la bază "ezitările". Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit. 
 
Valsul american de astăzi seamănă cu stilul internaţional, cu diferenţa că se permite o varietate mai mare de poziţii de dans, închise şi deschise, abordare similară celei folosite în dansurile latino-americane. Permiterea despărţirii dansatorilor din poziţia tradiţională, închisă de dans dă stilului american o libertate de exprimare unică, incluzând genurile dramatic şi show. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, în competiţiile de dans sportiv desfăşurate sub egida I.D.S.F. şi B.D.F., această abordare este interzisă. 
 
După o evoluţie de aproape un secol, Valsul Lent este astăzi un dans lin (smooth), caracterizat de acţiunea de "swing" (consecinţă a combinării deplasărilor pe orizontală cu variaţii pe verticală a centrului de greutate al perechilor). 
 
Acţiunea carcteristică de înălţare şi de coborâre a Valsului se repetă ciclic la fiecare măsură după cum urmează:

• 1. înălţarea începe pe pasul 1,
• 2. înălţarea continuă pe timpul paşilor 2 şi 3
• 3. se coboară la sfârşitul pasului 3

Întoarcerile în ambele direcţii (orar şi antiorar) predomină  în structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Mişcările de bază la nivelul de început includ o succesiune de paşi numită "Chasse turn", picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Excepţia o reprezintă, cum aminteam mai sus, acţiunea de ezitare (hesitation), în care nu este făcut decât un pas pe prima bătaie a măsurii, poziţia păstrându-se pe celelalte două.

Dansul popular moldovenesc

Dansul popular moldovenesc se caracterizează printr-o varietate interpretativă de la o zonă a ţării la alta.

Întîlinim o mare bogăţie de ritmuri şi de tempouri, de poziţii diferite ale braţelor cu mişcări elegante și line în dansurile femeieşti şi virtuozitate în dansurile bărbăteşti. Seria de elemente tehnice bine definite determină un specific naţional bine pronunţat al dansurilor populare moldoveneşti. Cu asemenea temperament se interpretează și dansurile găgăuzeşti, bulgare, care influienţîndu-se reciproc, păstrează un limbaj expresiv și caracteristic dansurilor moldoveneşti.

După structura metro-ritmică  și după mișcare dansul poate fi sistematizat astfel:

•    de „sîrbă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o mișcare rapidă de bărbați și femei în cerc, care se țin cu mîinele de umeri),  
•    de „bătută-horă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o mișcare rapidă, bătutele sînt executate, de obicei, de bărbați și includ mișcări virtuoase),  
•    horele − (de bărbați și de femei, în ambele cazuri participanții formează un cerc sau semicerc și se țin de mîini),  
•    de „ostropăț” (țin de dansurile de ritual, măsură de 7/16 sau 3/8, se execută într-o mișcare rapidă, de obicei, individual, cu un obiect din zestre ținut în mîini),  
•    de „hora-mare” (măsură de 6/8 sau 3/8, se execută într-o mișcare moderată și înceată, participanții formează un cerc, ținîndu-se de mîini, care sînt îndoite în coate și ridicate la nivelul umerilor).

În dependență de rolul lor social dansurile populare moldovenești se clasifică: în dansuri rituale, legate de obiceiurile calendarice („Capra”, „Călușarii”) și de familie („Dansul miresei”, „Zestrea”, „Jocul mare”), în dansuri nerituale, care, la rîndul lor, pot fi divizate în dansuri cu obiect „Coasa”, „Poama”, „Ițele”, „Sfredelușul”, „Sîsîeacul”, „Tăbăcăreasca”, „Zdroboleancă”, „Coșerul”, „Jocul fierarilor”  – redau procesul de muncă. „Haiduceasca”, „Voiniceasca”, „Arnăutul”  – oglindesc luptă eroică a poporului. „Ilenuța”, „Catincuța”, „Parascița”, „Mititica”  – redau chipul femeii. „Trandafirul”, „Busuiocul”, „Oleandra”, „Rața”, „Ghiocelul”, „Liliacul”, „Hulubul”, „Căluțul” – sînt consacrate florei și faunei.„Fulgerul”, „Vîntul” – redau fenomenele naturii. Satirice – jocurul „Șolticul”.

Paşii cu diferite deplasări largi sau mărunţi pe loc, paşii sincopaţi sau schimbaţi, sau în succesiune, dar şi poziţia braţelor în timpul dansurilor, ritmul diferit fac să deosebim mai multe variante ale unuia și aceluiaşi dans în diferite părţi ale ţării.

Vă oferim posibilitatea să vă familiarizaţi cu varietatea stilurilor de dans din Moldova, să urmăriți cum sînt interpretate, să simţiţi dinamica, plastica, energia și acele caracteristici unice, care fac arta dansului moldovenesc originală și deosebit de vie.

Hora

Hora este un dans tradițional din România. Este un dans țărănesc care reunește într-un cerc mare întreaga adunare. Dansatorii se țin de mână, făcând 3 pași în diagonală în față, S-D-S, urmați de bătaie cu dreptul, apoi în spate, trei pași D-S-D, bătaie cu S, totodată învârtind cercul, în principiu invers sensului acelor ceasului. Participanții cântă cu toții versurile cântecului fiind acompaniați de instrumentiști. Țambalul, acordeonul,vioara, viola, contrabasul, saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă.